Istorie

Istorie Real Madrid


Fotbalul a fost introdus la Madrid de către profesorii şi studenţii de la Institución Libre de Enseñanza, printre care şi câţiva absolvenţi ai Oxbridge. În 1897 aceştia au fondat Fotbal Club Sky, jucând în dimineţile de duminică la Moncloa. Acesta s-a împărţit în 1900 în două cluburi noi: Noul Fot-Bal de Madrid şi Club Español de Madrid. Cel din urmă s-a mai împărţit o dată în 1902, rezultând în formarea lui Madrid Fotbal Club la 6 martie 1902.[2] La trei ani după fondarea sa, în 1905, Madrid FC a câştigat primul titlu după ce a învins-o pe Athletic Bilbao în finala Cupei Spaniei. Clubul a devenit unul dintre membrii fondatori ai Federaţiei Regale Spaniole de Fotbal pe 4 ianuarie 1909, atunci când preşedintele clubului, Adolfo Meléndez, a semnat acordul de fondare a asociaţiei de fotbal spaniole. După ce a jucat pe mai multe stadioane, echipa s-a mutat la „Campo de O'Donnell” în 1912.[4] În 1920, numele clubului a fost schimbat în Real Madrid, după ce regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a acordat titlul de Real (Regal) clubului.[5]

În 1929 a fost fondată prima ligă de fotbal spaniolă. Real Madrid a condus în prima ediţie până la ultimul meci, o înfrângere în faţa lui Athletic Bilbao rezultând în clasarea pe locul doi, după Barcelona.[6] Real Madrid a câştigat primul titlu al ligii în sezonul 1931–32. Albii au câştigat din nou liga în anul următor, devenind prima echipă care a câştigat campionatul de două ori.[7]

Santiago Bernabéu Yeste a devenit preşedintele Real Madridului în 1945.[8] Sub preşedinţia sa clubul, stadionul Santiago Bernabéu şi Ciudad Deportiva au fost reconstruite după încheierea Războiului Civil Spaniol. Începând cu 1953, el a abordat o nouă strategie, aceea de a semna cu jucători de clasă mondială din străinătate, cea mai proeminentă realizare fiind aducerea lui Alfredo Di Stéfano.[9]

În 1955, acţionând în lumina ideii propuse de jurnalistul şi editorul sportiv al ziarului francez L'Équipe, Gabriel Hanot, şi bazându-se pe Cupa Latină (un turneu incluzând cluburi din Franţa, Spania, Portugalia şi Italia), Bernabéu s-a întâlnit în hotelul Ambasador din Paris cu Bedrignan şi Gusztáv Sebes şi a creat ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de Liga Campionilor UEFA.[10] Sub conducerea lui Bernabéu Real Madrid s-a impus ca o forţă majoră atât în fotbalul spaniol cât şi în cel european. Clubul a câştigat Cupa Europeană de cinci ori la rând între 1956 şi 1960, remarcându-se în finala de la Hampden Park din 1960 împotriva echipei Eintracht Frankfurt care s-a terminat cu scorul de 7-3.[9] Deoarece a câştigat competiţia de cinci ori la rând, Real a primit pentru totdeauna cupa originală şi dreptul de a purta insigna de onoare a UEFA.[11] Clubul a câştigat Cupa Europeană pentru a şasea oară în 1966, învingând pe FK Partizan cu scorul de 2-1 în finală cu o echipă alcătuită numai din jucători spanioli (cunoscută ca echipa Ye-yé) - o premieră în cadrul competiţiei.[12] Numele de „Ye-yé” venea de la refrenul „Yeah, yeah, yeah” din cântecul She Loves You al formaţiei The Beatles după ce patru membri ai echipei au pozat pentru Diario Marca purtând peruci Beatles. Generaţia Ye-yé a ajuns de asemenea până în finalele Cupei Europene din 1962 şi 1964.

În anii 1970, Real Madrid a câştigat cinci campionate ale ligii şi trei cupe spaniole.[13] Clubul a jucat pentru prima dată în finala Cupei Cupelor UEFA în 1971, fiind învins de echipa engleză Chelsea cu scorul de 2-1.[14] Pe 2 iulie 1978, preşedintele clubului, Santiago Bernabéu, a murit în timp ce Campionatul Mondial se desfăşura în Argentina. În onoarea sa, FIFA a decretat trei zile de doliu în timpul turneului.[15] În anul următor, clubul a organizat prima ediţie a Trofeului Santiago Bernabéu în memoria fostului său preşedinte.

Până la începutul anilor 1980, Real Madrid îşi pierduse supremaţia asupra titlului La Liga până când o nouă serie de staruri spaniole a adus succesul domestic înapoi la club.[16] Jurnalistul sportiv spaniol Julio César Iglesias i-a dat acestei generaţii numele de La Quinta del Buitre („Cohorta vulturului”), care provenea de la porecla atribuită unuia dintre membrii săi, Emilio Butragueño. Ceilalţi patru membri erau Manuel Sanchís Hontiyuelo, Rafael Martín Vázquez, Míchel şi Miguel Pardeza.[17] Cu La Quinta del Buitre (redusă la patru membri atunci când Pardeza a părăsit clubul pentru Zaragoza în 1986) şi jucători notabili precum portarul Francisco Buyo, fundaşul dreapta Miguel Porlán Chendo şi atacantul mexican Hugo Sánchez, Real Madrid avea una dintre cele mai bune echipe din Spania şi Europa în a doua jumătate a anilor 1980, câştigând două cupe UEFA, cinci campionate spaniole la rând, o cupă spaniolă şi trei supercupe spaniole.[17]

La începutul anilor 1990, La Quinta del Buitre s-a dezmembrat după ce Martín Vázquez, Emilio Butragueño şi Míchel au părăsit clubul. În 1996, preşedintele Lorenzo Sanz l-a numit pe Fabio Capello ca antrenor. Deşi mandatul său a durat numai un sezon, Real Madrid a fost proclamată campioană a ligii, iar jucători ca Roberto Carlos, Predrag Mijatović, Davor Šuker şi Clarence Seedorf au sosit la club pentru a întări o echipă care deja se mândrea cu fotbalişti precum Raúl González, Fernando Hierro, Iván Zamorano şi Fernando Redondo. Prin urmare, Real Madrid (după aducerea şi a lui Fernando Morientes în 1997) a pus capăt în sfârşit unei aşteptări de 32 de ani a unei a şaptea Cupe Europene. În 1998, sub conducerea lui Jupp Heynckes, Albii au învins pe Juventus cu scorul de 1-0 în finală datorită unui gol înscris de Predrag Mijatović.[18]

În iulie 2000, Florentino Pérez a fost ales preşedinte al clubului.[19] Campania sa promitea să şteargă datoria clubului şi să îi modernizeze facilităţile. Cu toatea acestea, promisiunea electorală principală care i-a adus victoria lui Pérez a fost obţinerea semnăturii lui Luís Figo.[20] În anul următor, clubul şi-a vândut într-un mod controversat terenul de antrenament şi a folosit banii pentru a începe asamblarea faimoasei echipe Galáctico, incluzând jucători precum Zinedine Zidane, Ronaldo, Luís Figo, Roberto Carlos, Raúl González şi David Beckham. Este discutabil dacă riscul a meritat, deoarece în ciuda unei câştigări a Cupei Europene în 2002, urmată de ligă în 2003, clubul nu a reuşit să obţină vreun trofeu major în următoarele trei sezoane.[21]

Ramón Calderón a fost ales preşedinte al clubului pe 2 iulie 2006, numindu-i apoi pe Fabio Capello ca antrenor şi pe Predrag Mijatović ca director sportiv. Real Madrid a câştigat titlul La Liga în 2007 pentru prima dată în ultimii patru ani, însă Capello a fost demis.[22] În sezonul 2007–08, Albii au câştigat liga domestică pentru a 31-a oară, realizând prima câştigare consecutivă a titlului în ultimii 18 ani.[23]

În 2009, Real Madrid a bătut recordul mondial de transferuri atunci când Cristiano Ronaldo a semnat pentru €93,3m, zdrobind suma de transfer a lui Zinedine Zidane.
[modificare] Rivalitatea cu FC Barcelona

Rivalitatea dintre Real Madrid şi FC Barcelona este legendară. Încă de la început cluburile erau văzute ca reprezentante ale două regiuni rivale ale Spaniei, Castilia şi Catalonia, precum şi ale celor două oraşe pe care le reprezentau. Însă rivalitatea a atins un nou nivel în timpul anilor lui Franco, când Real Madrid era considerată a fi "echipa regimului", în timp ce FC Barcelona era menţionată ca echipa opoziţiei. Ambele cluburi, însă, deţineau membri proeminenţi ale căror credinţe politice dezaprobau această teorie. În timpul Războiului civil spaniol preşedintele lui Real Madrid, Rafael Sanchez Guerra, era un proeminent republican şi a fost întemniţat şi torturat de către suporterii naţionalişti. Tot ei i-au arestat şi ucis pe vice-preşedintele şi trezorierul clubului.